miercuri, 10 august 2011

Moromeţii, o privire duioasă

Pentru un fan absolut al volumului întâi din Moromeţii şi, mai cu seamă, al dimineţii la Premilitară – pe care-am înfulecat-o cu nesaţ de zeci de ori şi tot de-atâtea ori am râs în hohote – să citesc, cu grabă veselă, înfrigurată, ultimele „moşmondeli moromeţiene” adunate de Sorin Preda a fost o bucurie; o mare şi autentică bucurie. Căci Moromeţii, ultimul capitol e o carte caldă şi duioasă, scrisă cu drag şi înţelegere, o carte în straturi, care se dezvăluie treptat; iar prima lectură nu ştirbeşte cu nimic din plăcerea celei de-a doua, a celei de-a treia şi-a celor câte vor mai fi. Şi o cronică veritabilă, una care să facă dreptate cărţii, ar trebui s-o citeze de la început până la sfârşit; e memorabilă şi mai multe nu. De ce? – mă întrebaţi? în primul rând, pentru că-i scrisă de Sorin Preda. Scriitorul, jurnalistul Sorin Preda; atât de talentat că devii, brusc, invidios (o invidie prietenească, desigur). Şi apoi pentru că nu-i puţin lucru să fii nepotul de frate al lui Marin Preda şi, mai presus de toate, nepotul lui Tudor Călăraşu (Moromete din roman). Pricepeţi cum devine chestia asta? Asta înseamnă deja că ai acces la amintiri şi trăiri de primă mână despre scriitor şi lumea lui – fie ele şi puţine, cum mărturiseşte Sorin Preda în debutul cărţii – spre deosebire de noi, toţi ceilalţi, care-am învăţat Moromeţii la şcoală şi care ştim despre Marin Preda atât cât ni s-a spus şi cât am înţeles: că a fost un scriitor mare, foarte mare, şi c-a murit, misterios, în 1980, la mijlocul lunii mai.

text de Florentina Ţone


Moromeţii, ultimul capitol e o carte care adună şi restituie. Adună cu răbdare gesturi, scene, amintiri, emoţii. Şi restituie, construind din poveşti strânse cu migală, un om, pe Marin Preda, şi-o lume, lumea Moromeţilor din roman, adică lumea lui Tudor Călăraşu din Siliştea-Gumeşti. Căci, la momentul acesta, cei mai mulţi ştiu că Marin Preda şi-a costruit romanul Moromeţii în jurul figurii tatălui său, Tudor Călăraşu, zis şi Paţanghel, şi c-a împrumutat numele Moromete de la o familie din sat, una în carne şi oase, care trăia ceva mai departe, pe o uliţă din Siliştea.

Drept e însă că împrumuturile astea de nume, de replici şi de acţiuni (Moromete din carte nu e adevăratul Moromete, Bălosu nu e adevăratul Bălosu, cutare n-a zis aia, ci pe cealaltă...) au născut în sat, imediat după apariţia romanului, nedumerire şi un cor de indignări. Unii l-au apostrofat bine de tot pe Marin Preda, alţii au cerut drepturi de autor sau, şi mai şi, popa a zis că-l dă în judecată. „...cărţile lui Marin Preda (mai ales Moromeţii) au stârnit multă dihonie în sat. Unii şi-au dat seama că în centrul cărţii se află familia lui Tudor Călăraşu. Alţii, nu. Ziceau: «Bă, al dracului Moromete. Când a avut două fete, pă Tita şi pă Ilinca?... Moromete a avut mai mulţi copii». Deşi Marin Preda le-a schimbat numele, mulţi s-au supărat. Chiar şi preotului i-a schimbat numele. I-a spus Petre Provinceanu, dar pe el îl chema Andrei Petre. Şi popa s-a recunoscut în carte. S-a supărat rău de tot. «Îl dau în judecată pe Marin Preda», striga el în curtea bisericii. Zicea că i s-a stricat imaginea, dar fără să precizeze care imagine. Într-o zi, când Marin a venit cu Aurora în sat, i-a apărut cale popa. Zice el: „Marine, ai minţit în carte. M-ai ponegrit. Eu nu am făcut ce-ai scris tu acolo. M-ai încondeiat...», la care Marin Preda i-a replicat: «Dă-mă în judecată!»... «Păi, am să te dau şi ai să înfunzi puşcăria!», s-a înfuriat popa. Dar Marin l-a privit calm şi l-a întrebat: «Cum te cheamă pe tine?»... «Andrei Petre»... «Ei, pe ăla din carte îl cheamă Petre Provinceanu. Dă-mă în judecată, să vedem – tu eşti ăla sau nu?». S-a dus popa, povestind şi la alţii, dar lucrurile tot nu erau clare. «Bă, cine dracu’ sunt ăştia de scrie în cartea a lu’ Călăraşu? Cine e, de pildă, Bălosu?... Păi, Bălosu e unul care stă la vreun kilometru de Paţanghel şi nu are treabă cu niciun salcâm». Le venea greu să înţeleagă, de pildă, că Tudor Bălosu e în realitate Marin Mitroi, fiind şi niţel chior, cum îl descrie Marin. A trecut mult până să afle lumea cine erau în realitate personajele lui Marin Preda”. (Gigi Baltac, băiatul Ilincăi şi nepotul de soră al lui Marin Preda).

„Mă duc să iau cartea lui tetea”

Dobre I. Burcea îşi aminteşte în aceeaşi notă cum au primit siliştenii Moromeţii şi celelalte romane ale lui Marin Preda: „Îi auzeai: «Dă-l în mă-sa că mănâncă rahat! Dudul nu e al lui Mereuţă, e al lui Ţugurlan». Mai mult de atât nu pricepeau”. Iar Ilinca, sora lui Marin Preda, e categorică: „În Siliştea, puţini cunosc acţiunea romanului şi cine din sat corespunde personajelor”. Aşa se face că băiatul cel mare al adevăratului Moromete din sat era convins că romanul e despre taică-su şi, „de câte ori se întorcea de la Câmpulung, oprea căruţa în dreptul bibliotecii şi zicea tare, să-l audă toată lumea: «Mă duc să iau cartea lui tetea». Zicea că-i cartea lui taică-său şi acest amănunt trebuia cunoscut de întreg satul. (...) Orice ar fi făcut Marin, tot nu era bine. Cum o întorcea, tot rău era. Odată a scris despre ţărăniştii lui Maniu şi i-a pus nişte vorbe în gura lui Cocoşilă, că ăla s-a supărat şi l-a înjurat pe Marin în public, cu toată lumea prezentă în centru, la monument: «Dar-ar dracu’ peste ochelarii lui să dea, că numai belele vrea să-mi facă». De faţă cu Marin, a mai înmuiat-o, spunându-i cam nervos: «Bine, mă Pârlitule, mă pui rău cu organili?»... «Taci, mă – l-a liniştit Marin – că eu n-am scris acolo ca să te aresteze pe tine. Am scris treburi de-ale mele literare»”.

Satul îl privea, deci, „chiondorâş” pe scriitor, aşa cum o făcuse dintotdeauna; încă din copilărie, Marin, slăbit de friguri, timid şi cam miop, era considerat un „moşmondit” şi-un nepregătit pentru viaţă, de vreme ce stătea în fund, printre oi, şi citea toată ziua din cărţi. Aşa că din „a lu’ Călăraşu” nu l-au scos siliştenii niciodată, convinşi şi că e cineva acolo sus, la partid, care-l ţine pe Marin în braţe. Iar atunci când Minică Roşu, prieten cu scriitorul, îl cheamă pe acesta la Siliştea-Gumeşti, la sărbătoarea „Fiilor satului”, într-o încercare de a-l reconcilia cu oamenii, Marin Preda e „puţin cam rece” şi dă un singur autograf: „Doamnei Elena Teodorescu, în amintirea primului meu dascăl, Ionel Teodorescu, îi ofer această carte cu menţiunea că personajele din roman nu au nicio legătură cu viaţa civilă”. Iar lui Minică îi spune între patru ochi: „Ai grijă, dacă observi şi dacă te convingi că nu înţelege nici cartea asta, să-i comunici din partea mea că o bag în mă-sa!”.

„Şi statul ce ne dă nouă?... Ne dă, desigur, ce vrea el”

Moromeţii, ultimul capitol e o carte cu oameni şi cu emoţii. O sumă de interviuri cu rubedenii, cu apropiaţi ai scriitorului, cu silişteni, printre care Sorin Preda a strecurat, din loc în loc, scrisori, povestioare, mici uimiri, felii de amintiri, sub pălăria generoasă a „Poienii lui Iocan”. E o carte în care portretele se-ncheagă, se construiesc ca nişte puzzle-uri, o piesă de aici, o piesă de dincolo, şi, în acelaşi timp, o odă închinată tuturor şi fiecăruia dintre personaje: şi celor cărora li se dă ocazia să (se) povestească (Alexandru Preda – fratele scriitorului şi tatăl lui Sorin Preda, Ilinca Baltac – sora lui Marin Preda, Gigi Baltac – fiul Ilincăi...), dar, mai cu seamă, o odă închinată personajelor rememorate.

Să-l luăm, de pildă, pe Tudor Călăraşu, zis şi Paţanghel, Moromete – cum îl ştim noi, cititorii. Acela care – ca şi-n roman – „nu se grăbea niciodată. întâi cumpănea situaţia şi-apoi trăgea concluzia... Vorba lui preferată era: «Şi ce-o să facem, domnule, acum?» Asta ştiu exact că a spus-o când s-a făcut la noi colectiva. Stătea pe stănoagă şi analiza situaţia, în timp ce un brigadier îndemna lumea la sapă, la seceră, la strâns coceni: «Va să zică, ne ducem şi muncim... La cine muncim, dom’le?... La stat... Deci nu mai muncim la noi. Muncim la stat... Şi statul ce ne dă nouă?... Ne dă, desigur, ce vrea el»”. Acel Moromete care, deşi îmbătrânise şi devenise mai blând, tot ştia el să mai strecoare „o subtilitate, un reproş usturător”. Şi care venea în vizită la fata lui Ilinca şi se plângea de diverse. Gigi Baltac, nepotul, îşi aminteşte: „Parcă îl văd – deschidea poarta cu greutate, căci îmbătrânise, şi zicea: «Ilincuţă, lovi-o-ar moartea pe aia bătrână că nu mă mai împac deloc cu ea!», «De ce, tată?», întreba Ilinca. «Păi, umblă în nişte cearapi pân’ curte, pân’ noroi, pân’ grâneţ, şi şi-a făcut o talpă groasă şi mă hârjâie la obraz cu ea, că ea doarme la un cap şi eu la altul şi-mi aruncă piciorul drept în faţă... Să vezi că m-oi culca şi eu încălţat cu bocancii, să-i dau şi eu un călcâi, să vedem cum se simte după aia!... Doarme tun, dom’le. Mă dezveleşte, mă desface şi, când îi zic să se ducă în alt pat, mă ia la ceartă, Da’ ce ai moşule? Ce vrei? Cred că o să mă despart de ea...». Altă dată, vine la noi tare cătrănit şi zice: «llinco, Gheorghe (Achim) a tăiat un curcan, au făcut ciorbă, el cu muierea lui, şi n-a zis şi el: Hai, tată, şi tu la masă! Au scos curcanul pe prispă, s-au aşezat şi au mâncat în văzul meu şi n-au zis nimic!»..., «Lasă, tată, i-a zis mama. îţi dau eu să mănânci»..., «Nu-mi dai nimic, Ilinco, că am mâncat deja... Nu ai priceput nimic – nu de mâncare era vorba, ci de gest»”.

Şi acel Tudor Călăraşu/Moromete cu buzunarul plin de peştişori, din povestea pe care o rememorează cu duioşie fiul său, Alexandru: „Mi-aduc aminte, de pildă, o scenă dintr-o campanie electorală – o scenă când tata s-a întors acasă beat, fleoşcăit şi plin de noroi. Eu, care nu-l văzusem niciodată pe tata beat sau înjurând de mamă, de biserică sau de cutare, am fost foarte uimit. Tata băuse cu liberalii la alegeri, acolo, aşa, în curtea Primăriei şi, venind cu buzunarul plin de guvizi, a scos de-acolo un pumn de peştişori şi a zis: «Luaţi, bă, şi mâncaţi!», după care ne-a înjurat pe toţi, pentru prima oară. Nu ne-am supărat. Am luat-o ca pe o lecţie. O lecţie pe care n-am uitat-o niciodată. Indiferent de regim, politica e ceva urât, care scoate tot ce este mai rău dintr-un om”.

Catrina din Moromeţii, adică Joiţa Preda din Siliştea-Gumeşti, mama lui Marin, e în Ultimul capitol Joiţa la bătrâneţe; aceea care după moartea lui Tudor Călăraşu s-a mutat la fată, la Ilinca. Şi care avea supărările ei; şi ciudăţenii de om în vârstă. Gigi Baltac, nepotul: „De acum, trăia cu noi. Avea camera ei aparte, iar la masă, pentru că bucătăria era foarte strâmtă (abia încăpeam noi trei), mama o punea pe bâta pe prag şi-i dădea să mănânce acolo, dar nu-i convenea – se supăra din principiu şi îi zicea mamei a reproş: «Etete, ce fu să iasă din Paţanghel!» Din soţul ei, adică...” Şi – povestesc nepoţii – bâta mai avea un obicei: la ora mesei, deschidea uşa bucătăriei şi spunea „poftă bună”: „«Poftă bună» era un pretext. Bâta voia, de fapt, să vadă dacă noi mâncam altceva decât îi dădeam ei să mănânce”.

Adevărul e că Joiţa îşi iubea copii, iar pe Marin îl diviniza: „Băiatu’ meu”, aşa-i zicea tot timpul. Iar cele trei soţii ale lui Marin au încercat, pe rând, să-i facă pe plac, dar nu tot timpul o nimereau: „Eta, parcă (n.a. – Eta Wexler, a doua soţie a lui Marin Preda), îi aducea lucruri, o mulţime de lucruri pe care nu le mai purta ea. Odată, i-a adus bâtei pantofi cu tocuri. Cum să meargă ea, ca bâtlanul, pe tocuri? A luat toporul să taie tocurile, dar nu a putut. Tocurile erau din fier şi asta a necăjit-o rău. Spunea cu năduf: «Cine merge cu picioroangele astea? Care-i proasta aia?», şi noi râdeam prin curte, auzind-o”.

„Eu ce trebuia să fiu? Fiul caprei?”

Moromeţii, ultimul capitol e o carte cu amintiri duioase. Cu fâstâcelile Ilincăi şi graba ei bucuroasă când fratele, Marin, venea în vizită la Siliştea (şi ea, cu spatele rezemat de un perete, se hrănea cu prezenţa lui, îl sorbea din priviri şi-l apăra de sătenii care voiau toţi câte ceva: „Bă, acum doarme, se odihneşte”). Cu minunatul interviu al lui Alexandru/Sae/Săică Preda, fratele scriitorului, singurul dintre copiii lui Tudor Călăraşu şi ai Joiţei Preda care nu apare în roman, pentru că în Moromeţii Marin i-a luat locul şi s-a dat drept mezinul familiei; Săică nu s-a supărat şi explică absenţa râzând: „Păi, nu mai era loc şi pentru mine. Dacă în roman, Nicolae (Marin) era cel mai mic dintre copii, eu ce trebuia să fiu? Fiul caprei?”. Cu replicile sale scurte, în „dialectul siliştean”; replici care şfichiuie în aer şi se aşază molcom între cel care întreabă şi cel care răspunde; Săică e moromeţian până în măduva oaselor. Întrebat de fiu, de Sorin Preda, a ce mirosea prăvălia din Siliştea, Săică e tăios, dar poznaş: „Era să zic eu o vorbă a ce mirosea... A ce poate să miroasă într-o prăvălie?”. Avea Marin avea relaţii cu fraţii mai mari? „Sigur că avea. Relaţii de rudenie... Păi, nu?”. Sunt deosebiri între volumul întâi din Moromeţii şi volumul doi? „Măi Sorine, toată lumea a zis că există o deosebire. Eu dacă zic acuma că nu e niciuna, cum pic?”. Acel Sae care nu pregetă să-şi atingă fiul, pe Sorin, cu câte o vorbă care arde, dacă simte că o ia pe arătură cu întrebările lui: „Lasă-te de bancuri că eu am lucruri serioase de spus”.

E un limbaj destinat doar iniţiaţilor aici, pe care îl ai sau nu-l ai; iar Sae îl are cu prisosinţă. Interviul lui Sorin Preda cu tatăl său – bucăţit şi plasat pe ici, pe colo, prin carte – constituie, de altfel, scheletul Ultimului capitol şi o formă de a face dreptate mezinului familiei, care, „din raţiuni literare”, nu s-a regăsit în cartea mare a Moromeţilor. Iar Sae, deşi pretinde că n-are talent literar, „talent artistic în general”, e autorul uneia dintre cele mai simple şi mai frumoase imagini din volum: de Paşte, copiii şi flăcăii satului se îndeletniceau cu ciocnitul ouălelor roşii, iar seara, „uliţa principală a satului era plină de coji de ouă. Călcai pe un covor fragil, de calcar subţire, desenat în minunate nuanţe de roşu şi alb. Măcar o zi de an, praful uliţei principale devenea frumos şi ornamentat ca o catrinţă, ca un ştergar de biserică”.

„Mai ţii minte cum arăta tatăl meu?”

Dar, mai presus de toate, Moromeţii, ultimul capitol e o carte despre Marin Preda. Marin-omul, Marin-silişteanul, fiul, soţul, tatăl. Şi nu Marin cel arţăgos, morocănos şi dificil (portretul oficial, în tuşe groase, violente, de după moartea sa), ci celălalt Marin, care nu se lăsa descoperit decât în faţa familiei şi-a celor cu adevărat apropiaţi; şi chiar şi-atunci, „doar pe părţi şi pe bucăţele”. Un Marin Preda tandru, afectuos, care, în miez de noapte, vrea să-i trimită Aurorei Cornu un buchet cu flori; dar îi trimite, în schimb, o scrisoare, pentru că „în Bucureşti, în 1955, la orele 12 noaptea, oamenii noştri încetează să mai aibă porniri artistice sau poetice (teatrele, cinematografele, florăriile se închid, rămân numai unele farmacii şi restaurante)”. Un Marin Preda îndrăgostit, care, în timpul unei vizite la Siliştea, merge cu Aurora la treierat şi, după aceea, îşi spală soţia pe picioare, confirmând opinia siliştenilor că a lu’ Călăraşu e cam „tra-la-la”: „Cine, mă? Marin ăla, de-şi spăla muierea pe chicere? Ăla, mă?”. Un Marin Preda care alerga vesel, fericit de-a dreptul, cu zmeul portocaliu al lui don’ Pucă, graficianul, în curtea înverzită de la Mogoşoaia. Un Marin Preda mare iubitor de ciorbă cu zdrenţe de ouă şi de usturoi, unul care conducea ca un zănatic Fiatul lui 1500; trecea în viteză prin intersecţie şi vorbea apoi cu sine: „Ăla a fost un stop... Aia a fost o intersecţie, unde trebuia să mă asigur”.

Un Marin Preda, tulburat de minunea de a i se fi născut un fiu, primul fiu. Elena Preda, cea de-a treia soţie, povesteşte: „Când s-a născut Nicolae, am venit acasă, unde totul era pregătit – şi camera, şi pătuţul. În timp ce copilul dormea, am ieşit să fac nişte mici cumpărături şi, când m-am întors, m-am cutremurat – l-am găsit pe Marin în faţa pătuţului lui Nicolae, în genunchi. Stătea şi privea nemişcat, de parcă s-ar fi rugat. L-am lăsat în pace, nevrând să tulbur această scenă de film tarkovskian. După vreo oră, când am intrat iar în cameră, Marin se suise pur şi simplu în pătuţul lui Nicolae! Se făcuse atât de mic, cât să încapă acolo şi să-şi ţină copilul în braţe”. Acel Marin Preda c-un râs oprit pe buze şi tranformat în zâmbet ghiduş, cu ochii sclipitori, întorşi spre sine, din fotografia de la finalul cărţii, ca o surpriză: viitorul mare scriitor într-un palton, la întoarcerea din armată. E, în fotografia aceea mai ales, un om cu-adevărat fermecător, aşa cum îl descrie şi Aurora Cornu: „Nu am alt cuvânt mai potrivit şi mai aproape de adevăr”.

Dar mai e în Ultimul capitol şi Marin Preda-scriitorul, aşa cum nu-l ştim, cum nu l-am ştiut. Marin, care scria noaptea, greu şi chinuit („la el, întâmplările gestau mult”). Marin, cu spaime şi fobii, terifiat c-ar putea să paralizeze (o scurtă perioadă de amorţeală a mâinii drepte îl sperie teribil şi-l face să-şi cumpere un casetofon cu microfon). Marin, cel îngrozit de-o moarte iminentă la finalul fiecăreia dintre cărţile sale. Marin, cel care îmbătrânise teribil în ultimii trei ani, ani în care se consumase scriind Cel mai iubit dintre pământeni. E un om şi e o lume întreagă în Moromeţii, ultimul capitol, care poate fi socotită, în bună măsură, şi o carte-răspuns. Răspunsul lui Sorin Preda la întrebarea adresată lui de Alexandru, fiul cel mic al scriitorului; întrebare care l-a năucit: „Mai ţii minte cum arăta tatăl meu?... Cum arăta? Ce poţi să-mi spui despre el?”


Moromeţii, ultimul capitol
Sorin Preda
Editura Academiei Române, 2010

miercuri, 23 martie 2011

"Tu, boala, pleaca, nu mai sta!"

Descântecele şi-au păstrat şi astăzi puterea în satele româneşti, iar ţăranii se duc în continuare la vraci atunci când dau de necaz

În anii interbelici, atunci când boala-l dobora, ţăranul român ştia o treabă: pe jos ori în căruţă, lua drumul vraciului, ca să-i descânte şi să-l vindece. Luptă grea au dus, în timpurile acelea, medicii de la sate. Luptă cu bolile cele rele, cum erau sifilisul ori pelagra, luptă cu bolile lipicioase, cum le zicea săteanul bolilor infecţioase, luptă cu mentalităţile... Ai fi zis că astăzi n-a mai rămas nimic din obişnuinţa de atunci. C-au dispărut şi vracii, şi descântecele, şi plantele de leac. Ei bine, nu. Ţăranul crede încă în apă descântată şi-n buruieni puse pe jerăgai. „La vraci e mai sănătate”, zice-o mamaie din satul Iepureşti, judeţul Giurgiu. Care când are vreo nevoie, bate, cu inima deschisă, în poarta lui nea Ion. Bătrânul de 79 de ani descântă şi-n zilele noastre de frică şi deochi.

Nea Ion are ochi blânzi şi privire albastră. Tocmai s-a întors de la câmp, de la coceni, şi pare încurcat că l-am găsit aşa: „Nu vă supăraţi că sunt îmbrăcat ca la coceni...” Fiu-său râde-n barbă, de lângă calul cel voinic, şi-l învaţă, cum îl învăţa Moromete pe Niculae: „Saltă-ţi, bre, pălăria un pic!”, „De ce, dom’le? Sunt ţăran, am pălărie...” Râd şi eu şi-i zic că am venit să-l caut şi de dimineaţă. Şi m-a întrebat vecina de peste drum dac-am venit la descântat. Pricepe rostul vizitei bătrânul cu figură de om bun. Şi-mi deapănă îndată povestea descântecelor, mai ales c-am venit cu ţaţa Tudora, om de încredere şi „clientă” fidelă.


Descântecul se fură

Erau mulţi care descântau odinioară-n Giurgiu, înţeleg din spusele lui nea Ion. Şi la Copaci, şi-n Bălărie, şi la Tufa, şi la Băneşti, şi la Ciolani. Şi venea lume de peste tot să scape de boli şi de necazuri. Aşa şi el, s-a dus cu maică-sa, suferindă cu inima, şi pe colo, şi pe dincolo, şi a prins vorba descântecului. Care se fură, nu se scrie. „Ştii cum se fură astea? La fel cum te duci la o nuntă şi cântă lăutaru’ şi-ncepi şi tu să cânţi după el... ”. Mai cu seamă de la Măndica din satul Tufa a furat nea Ion, pe-atunci om în floarea vârstei. Babă renumită, Măndica asta. „Care făcea lumea bine cu descântecele ei. Şi-am deprins şi eu şi-a început lumea să vină şi la mine. Şi după aia, se-ntorceau: «Băi, Ionică, să fii sănătos, că ai cunoştinţe mai bune ca doctoru’»”.

Apă, cămaşă, buruieni

Descântă de frică şi deochi bătrânul cu ochi albaştri. Şi cere ca să ai la tine o cămaşă a celui care nu se simte bine. Că nu e musai să vină în persoană cel bolnav. „Eu descânt o sticlă plină cu apă, o cămaşă şi nişte buruieni. Omu’ se duce acasă, se udă cu apa aia, se schimbă în cămaşă, iar buruienile le pune pe jerăgai şi se afumă. Iar apa cu care s-a scăldat, o pune la un pom roditor. Care face fructe, un măr, un păr... nu la salcâm sau la salcie. Şi dacă ţi-a fost bine, mai vii. Că eu nu chem pe nimeni...” Dau să-ntreb despre ce buruieni e vorba şi nea Ion îmi zice că sunătoarea e cea mai bună, el aşa a pomenit. În timpul poveştii, se înfiinţează şi-o vecină: „Tataia are cabinetul dânsului unde descântă, să ştiţi...” Deconspirat, nea Ion lămureşte chestiunea: „Eu mai mult descânt noaptea la stele. Şi am un loc în casă unde descânt. Vorba lu’ nepoţica: «Tataie, ai clienţi, treci la cabinet!»”. Râde vesel nea Ion. „Că nici aşa, tam-nesam, nu poţi să descânţi, trebuie să fie un loc anume... Eu dacă descânt, trebuie să mă închin. Şi dacă mă închin aşa, prin curte, trece lumea pe drum şi se-ntreabă: «Ăsta de ce s-o închina?» Că eu lucrez cu credinţă, mă rog la Dumnezeu, la Maica Domnului”.

Descântecele – cu Maica Domnului, “fermecele” – cu Necuratu’

Dar nea Ion vrea să mai adauge ceva: descântecul lui e una, „fermecele” sunt altceva. La „fermece” nu se bagă şi nici nu prea vrea s-aducă vorba de ele. „Fermecele” sunt rele, asta-i clar. „Eu sunt om credincios, umblu la biserică. Şi popa m-a întrebat, când am fost să mă împărtăşesc: «Nea Ioane, nu cumva faci fermece?», «Ferească-mă Dumnezeu, părinţele! La astea nu mă bag! Eu descânt să se facă omu’ bine, cum am învăţat eu, nu să fac fermece, să sparg casa la lume... De-astea, nu!» Eu lucrez cu Maica Domnului. Că eu când descânt, mai întâi mă rog: «Maica Sfânta Lune, Sfânta Miercure, Sfânta Vinere...»”. Cu voce înceată şi cântată, nea Ion îmi spune frânturi din descântecul de frică. Pe care le reţine memoria reportofonului: „Câte stele sunt pe cer/Toate să stea să se odihnească/Numa’ steaua lu’ Maria (n.r. – numele celui în cauză)/Să umble, să gonească/Leacul să i-l găsească./Cum e cerul limpede/Aşa să fie sănătatea lu’ Maria./Cum iese buruienile din pământ/Aşa să iasă stricarea, răutatea, de la Maria/Din oasele ei, din trupul ei, din corpul ei/S-o uzneşti, s-o potoleşti/Cum se potoleşte vântul şi pământul/Aşa să se potolească răutatea de la Maria”.

„E boli între boli, după vânt”

Despre descântece ştie multe poveşti şi mamaia Tudora, ghidul meu în Iepureşti. Are 85 de ani, împliniţi în septembrie, şi e vioaie ca un titirez. Subţire la trup şi ageră la minte, nu-i chip s-o opreşti din vorbă, atunci când se porneşte. „Pe timpuri, lumea se ducea mai mult la vraci, că la vraci era mai sănătate!” Vraciul ştia să repare bolile pricinuite de vârtejuri: „Am ieşit într-o noapte din casă, pe la 4, şi-a dat un vârtej, că l-am simţit pe clanţa uşii, acolo... Şi mi s-au umflat picioarele, cât où’, cât pumnu’, aicea, de la genunchi în jos! Că e boli între boli, după vânt! Şi m-am dus la Copaci, mi-a descântat cineva şi seara m-am pus în albie şi m-am scăldat: mi-am pus în cap apa şi buruienile şi mi-am luat altă cămaşa. Şi dimineaţa n-am mai avut nimic pe mine. Nimic, nimic!” Cum e cu vârtejul? „Vârteju’ e un vânt... Când mergi pe drum şi vezi un vârtej, şi te-a apucat, ăla e boală! Şi mă învăţasem să mă duc la Copaci, că erau femei de descântau. Da’ tot satu’ făcea aşa. Cum simţeai ceva, cum te umflai... «Unde mergem?», «La Copaci!». Că la doctori dacă te duci şi nu e de doctori, nu-ţi trece, să ştii!”.

„Dac-o fi de fetiţă...”

Dat fiind c-a tot umblat pe la vraci şi babe care descântau, mamaia ştie şi ea sumedenie de vorbe de leac. Nu le foloseşte, dar le-a prins aşa, pe parcursul timpului. „Astea nu se spune ca să înveţi, astea ce prinzi din mers. Cu deochiu’, cum era: «Dac-o fi de fetiţă/Să-i cadă codiţa/Dac-o fi de băiat/Să i se umfle puţa/Dac-o fi de bărbat/Să i se umfle boaşili/Dac-o fi de femeie/Să i se umfle ţâţili»”. Şi mai ştie un descântec mamaia Tudora: „Tu, boală/Pleacă, nu mai sta/Boii popii, plecaţi, plecaţi/Peste mări, peste ţări, peste oceane/Şi lăsaţi pe om curat/Cum l-a lăsat Maica Precista./Unde cocoşu’ nu cântă/Unde lupu’ nu urlă/Unde câinele nu latră/Să vă faceţi casă/Să vă faceţi masă/Şi-acolo să vă strângeţi/Toate relele, toţi boii popii/Să-l lăsaţi pe om curat, luminat/Cum l-a lăsat Maica Domnului...”.

„Cântăriţi-vă în ziua de Sfântu Gheorghe”

În lumea satului, leacurile moştenite din moşi-strămoşi şi-au păstrat şi azi puterea. „Pentru gălbinare, pentru hepatită, era o iarbă. O am şi io în grădină, nici nu ştiu, o fi ieşit? Noi îi ziceam gălbioară, că e galbenă. Da’-i amară foc! Şi-i curăţai vinile bine, o tăiai mărunt şi-o puneai într-o sticlă cu ţuică şi beai dimineaţa câte o linguriţă”. Şi-mi mai spune un leac mamaia Tudora, pentru copiii care fac pipi noaptea-n pat, aşa cum l-a auzit şi ea: „Baba de la Copaci îi zicea unei femei care-ntrebase ce şi cum: «Te duci la cimitir, lunea, la trei morminte. Iei niţică apă-ntr-o cănuţă, iei o lumânare de pe primul mormânt, o aprinzi şi o stingi în cănuţă. Şi-o pui la loc. Şi faci aşa la trei morminte...»”. „Da’ cum te fereşti de «fermece», mamaie?”, întreb eu, că ştiu că toţi sătenii se feresc de «fermece» ca necuratu' de tămâie: „Să vă cântăriţi în ziua de Sfântu Gheorghe, mamaie! Întotdeauna! Că dacă te cântăreşti nu poate nimeni să-ţi mai facă nimica!”.






"Lumea satului mai crede in apa descantata"
parte a unui grupaj mai mare intitulat "Taranul roman, intre tarie, sifilis si vraci"
text de Florentina Ţone
fotografii de Alexandru Hojda
publicat în Adevărul Magazin de Duminică
25 noiembrie 2007

joi, 16 septembrie 2010

Primul instructor auto din Bucuresti

Alexandru Leontescu a învăţat să conducă la 7 ani, pe un Ford cu mustăţi, are carnet de şofer din 1939 şi a fost instructor auto până la 78 de ani, având, pe parcursul timpului, mii de învăţăcei

Are un umor teribil, domnu’ Leontescu, credeţi-mă pe cuvânt. Şi-un nume rupt, parcă, dintr-o schiţă de Caragiale. L-aţi putea uşor confunda cu un actor şi din alt punct de vedere: stă de 30 de ani pe strada Franceză, deasupra Studioului de Teatru Casandra. Alexandru Leontescu nu e, însă, comedian. Şi nici n-a vrut să fie. Aşa e el, din fire, mai ghiduş şi mai pontos. Şi a strâns, în cei 89 de ani de viaţă, o sumedenie de glume şi de poveşti de şoferie. Că atunci când s-a înfiinţat Şcoala de Şoferi Amatori Bucureşti 1, în 1962, el a fost primul instructor angajat.

Fotografii: Lucian Muntean

Mare om, mare figură, Alexandru Leontescu! S-a temut degeaba fiu-său că n-o să-i înţelegem vorba, că bătrânul e cam tare de ureche. Au contraire, monşer! Conu’ Leontescu vorbeşte tare şi pătrunzător şi râde-n hohote printre cei doi dinţi de jos pe care-i mai posedă. “Măi, aveam o doamnă foarte bogată, la vreo 60 de ani, cu ochelari. Îi ziceam: «Doamnă, te aşezi mai întâi în maşină şi p’ormă bagi picioarele!» Ea băga mai întâi picioarele... Era un circ întreg cu asta! La prima testare, a căzut, cum era normal! La a doua, cu cine crezi că pică? Cu Albu şi cu Cârnaru, cei mai răi examinatori! Aoleu, Doamne! Era un closet aici la Filaret, unde se dădea examen. Şi mi-am zis: «Bă, dacă ia asta, io mă urc pe pe veceul ăsta şi fac nouă mătănii!» Şi-a luat, dom’le, ca să vezi ce înseamnă bafta...”


În anii ’20, numai maşini americane

S-a născut, în anul Marii Uniri, în Bucureştiul căruţelor şi al trăsurilor. “Marţea şi vinerea nu puteai să circuli de căruţe încărcate cu fân, cu ţuică, cu vin, care veneau la târg. Erau în Bucureşti peste 2.000 de trăsuri şi cupeuri, iar maşini erau foarte puţine, dacă erau 500, toate americane... Cum ar fi la noi acuma, care are maşină, atunci avea trăsură. Care era mai bogat. Că dacă vă uitaţi dumneavoastră azi, pe Moşilor, casele astea vechi au şi-acuma în fundul curţii nişte grajduri mari, roşii, unde se ţinea trăsura”. A prins şi Târgul de Moşi, unde veneau Regina Maria şi Mihai şi mâncau gogoşi, a prins şi tramvaiele cu cai, în care urca şi cobora din mers, a prins şi începuturile taximetriei în Capitală. Că doar maică-sa, Aurelia Leontescu, avea, în anii ’20, “şase maşini pe piaţă”. “Pe vremea aia, nu erau firme de taximetrie, cum e acuma: eram eu, Leontescu, sau dumneata, Popescu... aveai maşini, îţi angajai şoferi şi le dădeai cam 20-25% din câştig. Maşinile noastre, Pontiac, Ford, Chevrolet, Essex, Chrysler, erau la Hala Traian, alţii erau în bulevard şi tot aşa”. De învăţat să conducă, a învăţat tot de la şoferii pe care-i angaja mama: “Aveam vreo 7 ani când am învăţat să conduc pe un Ford cu mustăţi. Aşa se numea. Nu era acceleraţie de picior, era acceleraţie de mână. Adică, sus la volan, aveai acceleraţia de mână într-o parte şi-n partea cealaltă, avansul. Mai era ceva: pedala de ambreiaj era ca să bagi în viteză, dar dac-o apăsai de la jumătate în jos, maşina mergea cu spatele. Şi maşinile, toate erau cu manivelă, nu mergeau automat. Ei, multe socoteli, nu era aşa uşor ca azi”.




“Ruşii au furat toate maşinile”


A devenit şofer profesionist în februarie 1939, după ce-a făcut un an de zile şcoală, în cadrul Poştei: “Mai întâi învăţai să mergi pe bicicletă, apoi pe motocicletă cu şi fără ataş, pe turisme şi pe camioane încărcate cu balast şi cu persoane”. A făcut şi pe taximetristul, a fost şi şofer pe maşina comandorului de la Centrul de Instrucţie Aeronautică, în vremea legionarilor, a fost şi mecanic de bord, în timpul războiului, pe avioanele care bombardau Stalingradul, şi-a devenit, în 1949, şoferul personal al rusului Şatalov, director de Sovrom, despre care-şi aminteşte că la angajare, i-a ţinut “o cuvântare, mamă, mamă! Dacă-l vedeai, îţi ziceai că e o răutate, că dacă te trimite în Siberia, încă e bine!”. În 1950, a făcut o şcoală de instructori auto şi-n 1962, Alexandru Leontescu a fost primul instructor la Şcoala de Şoferi Amatori Bucureşti 1, “unde e Interul acuma, pe Batiştei”. Cât a lucrat ca instructor, cu totul până în ’96, Alexandru Leontescu a avut învăţăcei cu duiumul. “Oameni mari... Elvira Godeanu, Sorina Dan, Colea Răutu, Camelia Dăscălescu, Dan Piţa, Angelo Niculescu, Constanţa Crăciun, care făcea parte din Comitetul Central al PCR, Ilie Verdeţ, doctori, ingineri... Cei mari veneau cu escortă după ei. Şi, la un moment dat, că eu îi băgam pe străduţe mici, să intre cu spatele, să facă garări, parcări, am zis: «Dom’le, eu nu pot aşa, cu escortă»... N-a mai venit escorta, dar m-au chemat: «Să ştii că răspunzi, tovarăşu’ Leontescu!»”. Cât priveşte maşinile care-au circulat prin România, le ştie povestea mai bine ca oricine: “Când au intrat ruşii, nu mai erau niciun fel de maşini în România, că le-au furat pe toate. După aceea, au început să vină de la ei: mai întâi, Pobeda, după aceea, Moskviciurile, Volga... Mai era şi Zilul, care n-avea deloc direcţie, mai era şi Varşava poloneză... Daciile au apărut în 1978”.


Carneţelul buclucaş

Secretele meseriei? Ei, cum să nu le ştie domnu’ Leontescu: “Dacă eu ştiam că dumneata eşti slabă dar că ai pilă şi te trece, eu pe dumneata te băgam prima la examen – că eu hotăram ordinea – că ştiam că trebuie să-ţi dea. Dar trebuia să le dea şi la ceilalţi, de după dumneata, că mergeau mai bine”. În toţi anii lui de instructor, zice că a avut doar vreo patru elevi “care nu erau pentru meseria asta”: “Era o doamnă... Dacă-i spuneai: «Dă de cheia asta aşa!», ea nici de cheie nu dădea! Dacă se întâmpla să văd că nu merge, eu după 10 ore le spuneam: «Dom’le, nu mai cheltui banii de pomană»”. Şi mai are poveşti Leontescu: “Pe timpul când se făcea şcoala 6 luni de zile, fiecare cursant avea un carnet cu foi multe. Şi venea Ioneasca în ultimele 2-3 minute din oră. «Tovarăşa, de ce nu aţi venit la oră?», «Păi, am fost la croitor». Eu scriam acolo în carnetul ei: a fost la croitor, a venit în ultimele 2 minute. «Am fost la gară...», eu scriam acolo, dar ea nu se uita niciodată în carnet. Vine să dea examen şi, la examen, n-avea decât 2 ore şi 40 de minute lucrate. N-am băgat-o. Bărbatu-său, procuror. Mă cheamă directoru’: «Mă, Leontică, vezi că te-a reclamat una, bărbac-su e procuror, că i-ai cerut 10 lei». Anchetă, un maior de miliţie, un inspector de la Ministerul Transporturilor, directorul şcolii... până s-a văzut carneţelul doamnei”. Zice c-a vrut să doarmă liniştit pe patul lui Alexandru Leontescu. Şi mai zice că el a fost un instructor “ca la carte”, spre deosebire de o parte a colegilor: “Mulţi dintre instructori erau angajaţi aşa, după ureche. Ce, că aveam pe unul: «Ce, fă?! Asta crezi că-i coada cratiţei?! Ăsta-i volan, fă!» Eu niciodată n-am vorbit aşa”.


Coşmarul lui, Albu şi Cârnaru

“Dom’le, cu Albu şi cu Cârnaru cum era... Puteai să ştii cât de bine, dar dacă din 25 de elevi, îţi luau 2 sau 3, puteai să zici «Bogdaproste». Aşa erau ei, de-o răutate! Era o cucoană, la un moment dat, şi zice: «Dom’le, la cine am căzut?», că aşa e elevu’ se interesează cu cine dă examen. «La Cârnaru», i se zice. Vine cucoana asta la mine: «Domnu’ Leontescu, cine dracu e cârnat ăsta, că zicea lumea că e al dracului!» Cârnaru în spatele meu, ea nu-l ştia. «Doamnă, staţi liniştită. E dom’ căpitan Cârnaru, să-i dea Dumnezeu sănătate, cel mai bun şi mai obiectiv dintre toţi! Eu, jos pălăria, unde-l văd, îl salut!» Duduie, şapte inşi am avut atunci la el, la toţi şapte le-a dat. Făceau colegii: «Mă, da’ ce dracu ai făcut, cum de ţi i-a trecut pe toţi?» Cică s-a oprit pe drum cu ei, le-a dat şi câte o ţigare...”

„Primul instructor auto din Bucureşti”
text de Florentina Stoian
fotografii de Lucian Muntean
publicat în Adevărul
29 iunie 2007

miercuri, 25 august 2010

Cum sa faci pasarile nemuritoare

Pe uşile înalte şi înguste, vopsite-n vişiniu, un afiş îţi sare-n ochi: “Sub pământ SRL”. Semn că se întâmplă pe-aici nişte lucruri, aşa, mai ciudate. Care au cumva legătură cu serialul acela american din care afli prin ce etape trece un cadavru înainte de înmormântare. Nu eşti chiar departe de adevăr. Că doar te afli în faţa atelierului în care lucrează cei doi taxidermişti ai Muzeului Naţional de Istorie Naturală “Grigore Antipa”. “Taxidermist”, adică unul care împăiază păsări, peşti, mamifere ori reptile. Meseria nu e deloc nouă, dar, spre necazul practicanţilor, ea nu există în nomenclatorul ocupaţiilor.

Fotografii: Lucian Muntean

Atelierul e departe de ochii curioşilor. La subsol, în spatele unor uşi închise cu cheia, după ce-ai coborât un rând de scări şi-ai trecut prin nişte holuri înalte şi întunecoase. Lângă uşă, pe jos, nişte cutii din plastic pe care scrie “pentru taxidermie”. Unul cu inima mai slabă n-ar vrea să ştie ce conţin. “Sunt şoricei, sunt păsări adunate de pe teren, ca să fie împăiate”, ne explică însoţitorul, cu un zâmbet, că ne-a văzut curioşi. Îl cheamă Mircea Ciobanu şi e unul dintre cei doi taxidermişti ai muzeului. Pardon, “restauratori”, că aşa sunt ei încadraţi, de vreme ce taxidermia nu e recunoscută oficial.
Dacă dai uşa de perete, aglomeraţia de lucruri şi lucruşoare te năuceşte. O masă lungă, plină cu de toate, sticle cu substanţe, sumedenie de punguţe, bormaşină, menghină, bucăţi de lemn şi de placaj, ustensile chirurgicale, cataloage. Pe pereţi, planşe şi desene, aici, nişte coarne de cerb, colo – vreo trei păsări împăiate, mai încolo – un delfin adus la restaurat, nişte mulaje, un sac cu talaş, un păstrăv naturalizat, vechi de-o sută de ani, din Germania... şi câte şi mai câte. Aici lucrează Mircea şi colegul lui, Radu Pană, aflat în această perioadă într-un stagiu de pregătire în Norvegia.

În căutarea ochilor de sticlă

Mircea are 31 de ani şi s-a apucat de taxidermie/naturalizare/împăiere – ziceţi-i cum vreţi – în urma unui concurs de împrejurări. Pasionat de pescuit, a venit la Antipa în anul 2000 cu un scop precis: să caute nişte ochi de sticlă. “Prinsesem nişte peşti şi voiam să le prepar capetele, ca să pot să le păstrez. Ştiam să prepar căpăţâna aşa cum fac pescarii, rudimentar: cu sare, cu formol, lăsată la uscat şi pusă pe o placă de lemn. Şi aveam nevoie şi de nişte ochi de sticlă. Taxidermistul muzeului, cel care mi-e acum coleg, era, însă, plecat, iar laboratorul închis. N-am avut de unde să iau ochii, iar peştii i-am aruncat”. Un an mai târziu, după ce-a terminat Facultatea de Medicină Veterinară, Mircea s-a întors după ochi. Prinsese iarăşi nişte peşti mai măricei. Nici acum nu l-a găsit pe responsabilul cu ochii. Dar nici c-a mai plecat de la muzeu, că era un loc liber de restaurator şi Mircea tocmai ce-şi căuta de lucru. Din 2001, e angajat la Antipa şi a învăţat cum se prepară, printre altele, şi trofeele pescăreşti.

Ce e, dom’le, taxidermia asta?

Când spui taxidermie, trebuie să te gândeşti la două lucruri: “Mai întâi, jupoi pasărea, animalul, peştele – orice-ar fi – după care pui pielea pe un corp artificial. Taxidermie e termenul oficial: vine de la taxis – aranjare şi derma – piele. Se mai foloseşte şi naturalizare, se mai foloseşte şi împăiere, dar termenul consacrat, utilizat mai ales peste hotare, este taxidermie”, explică Mircea. Dacă definiţia e, în sine, foarte simplă, când ajungi la chestii de detaliu, lucrurile nu mai sunt chiar aşa. Una e să împăiezi o pasăre, alta e să împăiezi un mamifer şi cu totul alta, să împăiezi un peşte. Căci da, se împăiază şi peştii, şi-n cazul lor, operaţiunea e tare migăloasă.

Grădina Zoologică, sursa de materie primă

Te uiţi din stânga, te uiţi din dreapta... nimic de reproşat. Zici că-i viu. Doar că nu cârâie. Ţanţoş nevoie-mare, papagalul uriaş te fixează de pe creanga lui, netulburat de privirea ta insistentă. Cu o pensetă micuţă, Mircea mai aranjează, pe ici-pe colo, câte-o pană zburlită, câte-un puf mai obraznic. Opera trebuie să fie perfectă. Drumul până la perfecţiune durează, însă, câteva zile bune. De unde vin păsările? De la Grădina Zoologică. “Imediat după ce mor, sunt congelate şi aduse la noi”. Acum intră în scenă taxidermistul: “Las pasărea să se dezgheţe, se fac apoi nişte măsurători pentru muzeu, după care urmează jupuirea. Asta e partea mai... dezagreabilă, să-i spun aşa. Se jupoaie cu bisturiul, cu penseta...”, “Şi dacă se rupe?”, îndrăznesc. “Dacă se rupe, o coşi. Trebuie să ai răbdare, să ştii cât poţi să tragi. După care, spălăm pielea cu Dero, ca pe un tricou. Se spală în câteva ape, se clăteşte...”, “Cu Lenor?”, încerc o glumă. “Ei, cu apă simplă, nu-i mai punem şi Lenor...”, râde Mircea şi intră-n jocul meu. “Pielea rămâne apoi într-un vas, la conservare, timp în care construim gâtul şi corpul artificial din talaş, aţă şi vată, respectând dimensiunile păsării pe care vrem s-o împăiem. Punem sârme la aripi şi la picioare, reconstituim muşchii din vată, fixăm sârmele în corp, fixăm şi ochii de sticlă, tragem pielea peste corpul artificial şi o coasem”, punctează taxidermistul de la Antipa fiecare etapă în parte. “Şi ochii, cum e, dom’le, cu ochii?”, nu mă las eu. “Nu-i punem după ureche, asta e clar. Îi comandăm în străinătate, că la noi nu se găsesc. Uite-aici, pentru-o gâscă, ochi de 10 milimetri maro, de 11 milimetri maro închis... Pe vremea împuşcatului erau şi la noi nişte meşteri sticlari care făceau ochi de sticlă, dar după revoluţie nu s-au mai găsit”, împrăştie Mircea legendele care circulă printre necunoscătorii fenomenului. Cum că taxidermistul ar avea acasă cutii întregi cu ochi de păpuşi, pe care i-ar folosi la împăiere. Ultima etapă cere şi ea multă răbdare: “Penajul e aranjat pană cu pană, iar pasărea e fixată pe un postament, în poziţia dorită”.

Împăierea peştilor, operaţiune migăloasă

De împăiat, cel mai des se împăiază păsări, zice Mircea, care nu scapă însă ocazia să ne arate că ştie cum se prepară şi celelalte categorii de exponate. Dacă păsările moarte erau aduse la muzeu de la Zoo, în cazul mamiferelelor – mai ales, a celor de dimensiuni mari – taxidermistul este chemat el la Grădina Zoologică, pentru operaţiunea de jupuire. “Pielea se subţiază apoi şi se argăseşte. Sunt o mie şi una de metode de argăsire, ca la prăjituri”, glumeşte Mircea care indică o altă deosebire esenţială: “nu mai facem noi corpul artificial, ci comandăm în străinătate un manechin de poliuretan, în funcţie de dimensiunile mamiferului. Că la ei sunt pe mărimi, ca la tricouri: S, M... În plus, poţi să comanzi manechinul în diverse posturi: aşezat, stând în două labe, în poziţie de atac, cu capul în jos, pe o creangă... cum vrei”.
Dintre toate categoriile, peştii sunt cel mai greu de preparat. “De cele mai multe ori se împăiază doar căpăţâna, ca trofeu de vânătoare”, povesteşte tânărul taxidermist. Aşa, ca fapt divers, vă spunem doar că ochii de sticlă folosiţi pentru împăierea peştilor respectă întocmai caracteristicile originalului: pupilele nu sunt rotunde, ci în formă de picătură. Sau că, la finalul împăierii, peştii sunt puşi pe un postament şi vopsiţi cu vopseluri speciale, foarte fine, dat fiind că în timp îşi pierd culoarea proprie.

Meseria care nu există

“În România, meseria de taxidermist nu există în nomenclator, nu se fac cursuri la nicio facultate. Asta deşi ar trebui să existe câte un specialist la fiecare muzeu de profil. Afară, însă, fenomenul cunoaşte o amploare extraordinară: sunt federaţii de taxidermie, campionate europene, campionate mondiale, sunt firme care numai asta fac: manechine de poliuretan pentru cei care practică taxidermia. Afară, tu doar jupoi animalul şi pui pielea pe manechin. S-a ajuns chiar la o specializare foarte strictă: unii fac numai păsări, alţii – numai mamifere mici, alţii – numai peşti, alţii – trofee, alţii – reptile... La noi nu se găsesc nici măcar ochi de sticlă”, îşi spune oful Mircea Ciobanu. E la început de drum, în ale taxidermiei, şi nu-i convine treaba asta încurcată. Că meseria lui nu e oficial recunoscută. Asta în condiţiile în care în nomenclatorul ocupaţiilor sunt numeroase îndeletniciri care nu mai sunt demult de actualitate. Câţi dintre noi ştiu, de pildă, ce face un aburitor plută? Sau un carbonitor? Dar un corhănitor? Melamed? Melanjorist? Decuscutor?

„Cum să faci păsările nemuritoare”
text de Florentina Stoian

fotografii de Lucian Muntean

publicat în Adevărul

1 mai 2007


luni, 23 august 2010

Au bonheur des fleurs...

După opt ani de zile petrecuţi în Franţa, Agatha Blanck s-a întors în ţară şi s-a făcut designer floral, renunţând la roba de avocat

Am găsit un colţ de linişte, de armonie şi culoare. La doi paşi de centrul unui Bucureşti sufocant şi zgomotos. În spatele unei porţi înalte şi-a unor ziduri de culoarea cărămidei. Un spaţiu în care să stai pe-o canapea moale, în timp ce gazda îţi pregăteşte un buchet de flori cum n-ai văzut. Un buchet pentru tine, ca şi tine, după stare, după suflet. Că doar niciun mănunchi de flori nu seamănă cu celălalt, în atelierul Agathei Blanck. S-a şcolit la Belle Ecole, în Paris, şi-ncearcă s-aducă în România câte ceva din suflul parizian, în materie de aranjamente florale...

Fotografii: Lucian Muntean

Într-o minune de atelier, cu “cameră ovală, budoar, birou şi, mai presus de toate, seră”, Agatha Blanck s-a regăsit pe sine. Şi se cunoaşte, puţin câte puţin, în fiecare zi. Calmă, bucuroasă, visătoare. “Când am atins pentru prima dată florile, s-a întâmplat ceva. Am simţit ceva, eram cu totul acolo. Şi, de fiecare dată, simt aceeaşi bucurie. Aceeaşi fericire”.
A plecat în Franţa, în 1999, fără să-şi facă prea multe planuri, după doi ani de profesat avocatura la Bucureşti: “Soţul voia să meargă să facă un MBA acolo, iar eu l-am urmat. Nu ştiam nimic pe-atunci: plecăm pentru un timp? Plecăm pentru totdeauna?” Ajunsă la Fontainebleau, Agatha a avut timp să se gândească la lucruri pe care, voit sau nu, le ignorase pân-atunci. “Am avut foarte mult timp pentru mine şi-am putut să-mi fac multă introspecţie. Până atunci, nu-mi pusesem nicio întrebare despre mine, despre ceea ce vreau cu-adevărat. Nu eram mulţumită cu ce făceam, dar, ştii cum e, viaţa te ia şi te duce... Dintr-odată, m-am trezit: ia uite câte pot să fac! Dar mai era şi partea raţională care-mi zicea: am făcut o şcoală de drept, am profesat, nu pot să m-apuc de altceva”. Aşa că a luat cursuri de franceză, a făcut un Master în Drept francez, european şi internaţional de afaceri, a căpătat dreptul de muncă şi şi-a deschis un cabinet de avocatură cu un coleg american. “Dar era ceva ce nu mergea, nu era ce trebuia. Aşa că am început să fac lucruri total diferite: cursuri de pictură, tot felul de lucruri legate de îndemânare, cursuri de bucătărie, de art de vivre...” Şi-n cele din urmă, cursul de artă florală la Belle Ecole, în Paris. Cel care i-a deschis ochii. Şi care i-a hotărât soarta.

“Florile m-au ales pe mine”

Agatha Blanck are 35 de ani. Şi a descoperit ce-i face realmente plăcere în viaţă la 34. Şi e dovada clară că nu trebuie să rămâi prizonierul unei ocupaţii care nu te “îmbracă”, doar pentru că aşa ai hotărât într-un anumit moment. A revenit în România în septembrie 2006 şi, câteva luni mai târziu, a deschis atelierul pe care şi-l dorea, pe o străduţă din Capitală. A căutat săptămâni întregi spaţiul potrivit, dar a fost sigură că l-a găsit când a văzut că era prevăzut cu o seră. “Oricum, de când m-am întâlnit cu florile, totul se potriveşte. Parcă ele m-au ales pe mine”. Şi-a mai fost o potriveală, că Agatha voia tare mult să aibă prin atelier nişte trunchiuri de copac: “Voiam să am copaci. Dar nu puteam, îţi dai seama, să mă duc în pădure şi să-i tai. Şi, la un moment dat, plecam de la Câmpina şi, la ieşire din oraş, circulaţia oprită: cei de la primărie tăiau nişte copaci, făceau curăţenia de primăvară. Aşa că n-am făcut nimic, copacii au apărut, pur şi simplu, în calea mea: am vorbit cu nişte oameni, i-am pus în maşină şi i-am adus la Bucureşti”.

Un buchet într-o conservă

“La Belle Ecole, m-am dus pentru un curs de două ore şi n-am mai vrut să plec. Mi-amintesc că primul buchet pe care l-am făcut era legat de stilul pop: flori superbe, tehnică desăvârşită şi... la sfârşit, buchetul trebuia pus într-o conservă”. Pe Agatha, obişnuită într-o altfel de lume, “mai de business, mai rigidă”, contactul cu florile, cu artiştii, cu miresmele, a trezit-o pe de-a-ntregul. “Mi-am zis: uau!, ăsta e cel mai frumos lucru pe care poţi să-l faci!” Perioada petrecută la “şcoala florilor” a fost “sublimă”: “Se învaţă nişte tehnici: cum să faci buchetul rotund, buchetul bombat, buchetul haute-couture, cel pe care-l folosesc creatorii de modă... Am învăţat să fac decoraţii speciale de mariaj, de botez, am avut cursuri de estetică, de întreţinere a florilor, precum şi un curs care punea în evidenţă legătura dintre flori şi modă, dintre flori şi tendinţe. Am mers cu profesorii noştri în marea piaţă de la Rungis, din afara Parisului, unde se aduc flori de peste tot, din Europa, din Asia, ca să vedem cum arată o zi tipică din viaţa unui designer floral. Am vizitat cele mai importate buticuri ale designerilor florali din Paris, ceva de vis, ceva sublim... Trebuie spus însă că, la Paris, printre altele, designerii lucrează îndeaproape cu revistele şi cu fotografii. Aveam, de pildă, o profesoară care lucra cu revista Marie-Claire. Dacă Chanel lansa, să zicem, un inel, o chemau pe ea să-l pună în valoare cu ajutorul florilor, lucra împreună cu fotografii la crearea unui decor care să aducă un plus de valoare «subiectului»”.

Fulgi, morcovi şi ardei

Fiecare încăpere aduce cu-o expoziţie. Verde, mult verde, îmbinări surprinzătoare de plante şi decoruri, sticluţe agăţate pe sârmă, panglici colorate, fluturi, libelule, cuiburi, oglinzi, ghivece, pietricele, vaze transparente şi canapele confortabile. Inventivă din fire, Agatha nu face lucruri în serie, drept pentru care zice că n-are concurenţă în România: “Eu nu fac nimic la fel. Totul e în funcţie de eveniment, de persoană, de loc... E un pic ciudat şi pentru clienţi pentru că în momentul în care vin să mă întrebe, eu nu ştiu ce-o să fac...” Dacă treceţi, din curiozitate, prin oaza de linişte a Agathei, nu trebuie să vă mire prezenţa unui ardei, a unei bucăţi de praz sau a unor fulgi într-un buchet. “Fac tot soiul de combinaţii: flori, fructe, legume, frunze, muşchi, crengi...” Dac-o întrebi ce planuri are îţi spune că lucrează la un proiect cu designerul George Neagu: “Vom face împreună creaţie vestimentară”. Şi-ţi mai spune că o deranjează tare mult înfăţişarea vitrinelor de magazine din România, aşa că şi-a propus să schimbe ceva la capitolul ăsta, dacă va putea: “Nu văd vitrinele, nu mă cheamă deloc. Probabil au lucruri drăguţe înăuntru, dar eu nu-mi dau seama. La Paris, lumea iese la plimbare să vadă vitrinele, mai ales în timpul sărbătorilor. Ies din casă special pentru asta, aşa că e o adevărată competiţie între designerii florali”.

“Au bonheur des fleurs...”
text de Florentina Stoian
fotografii de Lucian Muntean

publicat în Adevărul

18 iunie 2007


duminică, 22 august 2010

Asul violoncelului, la doar 17 ani

La 17 ani, Ştefan Gheorghe e deja un violoncelist desăvârşit. Vine din familie de muzicieni şi are la activ sumedenie de premii I la concursurile la care a participat, precum şi numeroase recitaluri şi concerte cu orchestre simfonice.

„Hai, găseşte-te, găseşte-te... Şi ridică «do-ul» ăla, că parcă era cam dezacordat...”. De pe scaunul lui, dintr-un colţ al încăperii, profesorul Totan îşi ghidează elevul. „Cântă puţin mai plin, că nu te-auzi deloc!”. Pare autoritar tonul dascălului. Îi vezi, însă, în ochi sclipirea de mândrie. Ştefan e cel mai bun elev al lui. Violoncelistul are 17 ani şi e în clasa a X- a la Liceul de Muzică „George Enescu” din Bucureşti. Profesorul e categoric: „Nu are contracandidaţi! Practic, la nivelul la care este, poate să absolve şi Conservatorul. Evident, sunt multe lucruri care se fac în Conservator şi pe care el nu le ştie – este vorba de cultură generală muzicală – dar ca instrumentist, e deja pe picioarele lui, ar putea să facă orice, oricând!”.

Fotografii: Lucian Muntean

„Gheorghe Claudiu Ştefănică”, se prezintă, ca la catalog, adolescentul. Şi-şi acordează instrumentul ca să cânte „Lebăda” lui Camille Saint-Saëns. „O cânt deja de şase ani, a fost piesa preferată a tatălui meu”. Tatăl, violoncelist în Orchestra populară „Barbu Lăutaru”, a fost cel care i-a hotărât soarta lui Ştefan. S-a pierdut acum câţiva ani, dar i-a insuflat copilului pasiunea pentru violoncel. „Eu m-am născut în 1990, în februarie, iar tata a venit, în martie, cu un violoncel mic de la Chişinău, unde fusese în turneu. La 7 ani şi jumătate, mi-a pus violoncelul în braţe şi m-a pus să trag o coardă liberă”. Nedumerire. „Da, să trag o notă, fără să pun degetul pe coardă. Şi-a zis: «E clar, eşti făcut pentru violoncel!»”. Zâmbeşte-n colţul gurii violoncelistul cu codiţă şi continuă: „Mama voia să fac vioară, dar tata a zis c-ar fi mai bine s-avem un trio frumos în familie: Aurică, fratele mai mare, cântă la pian, Iani, la vioară, şi eu, la violoncel”.

„E un copil excepţional dotat”

Premiile au început să vină chiar din clasa I şi continuă să curgă şi astăzi. „Dă-i drumu’ că-s ale tale”, îl încurajează profesorul Dan Totan, şeful catedrei de Corzi grave de la Liceul „George Enescu”. „A avut o evoluţie rapidă şi, aş zice chiar, fulminantă. Ei, parcă-i prea mult...”, dă să se oprească Totan, văzându-şi elevul cum soarbe laudele, ca un burete. „Păi de ce? I se urcă la cap?”, dau să-ntreb. „Nu, că i s-a urcat deja”, râde cu toată gura dascălul. Care are mare încredere în tânărul violoncelist. Lui Ştefan îi sclipesc ochii. Iar profesorul redevine serios: „A avut o evoluţie foarte rapidă în principal pentru că este un copil excepţional dotat. Eu nu ascund lucrurile astea, sunt meritele lui şi trebuie să fie cunoscute. Imediat au apărut premiile, recitalurile, audiţiile, a cântat deja ca solist cu diferite orchestre simfonice..” Că veni vorba de premii, iată numai câteva: premiul I la Concursul de interpretare instrumentală „Silvia Şerbescu”, premiul I la Concursul „In memoriam Iosif Sava”, premiul I la Concursul internaţional „George Georgescu”, premiul I şi Marele Premiu la Concursul „In memoriam Miriam Marbe”, Premiul I şi premiul special al juriului la Concursul internaţional „Remember Enescu”, premiul I la Concursul „Timotei Popovici”... Nu căutaţi premii II şi III. N-o să găsiţi. Nu sunt de el.

Traseu sinuos

Recunoaşte cu sinceritate: n-a prea fost alegerea lui, violoncelul. „Până în clasa a II-a, am fost mai mult împins de la spate de toată lumea. Mai târziu, mi-am dat seama cum e cu muzica. Păi şi noi când vorbim, vorbim prin note muzicale. Urcăm, coborâm... zi de zi cântăm”. Te uiţi la el. E vesel, pus pe şotii, glumeşte cu profesorul. Şi-a găsit locul. E din nou acasă, la Bucureşti, după ce, între 2001 şi 2004, a trăit la Carrara, în Italia, unde se mutase toată familia: „Nicolae Tudor, fratele mamei, era stabilit acolo. Şi el tot muzician: a câştigat Premiul Paganini în 1980. În Italia, tatăl şi fraţii mei cântau într-un cazinou, iar eu mergeam, de două ori pe săptâmână, la Conservatorul «Giacomo Puccini» din La Spezia. În Italia se fac zece ani de conservator după care primeşti diploma şi poţi să profesezi. Eu intrasem în anul 5, în funcţie de nivelul meu, şi mă pregăteam să fac trei ani într-unul, ca să intru în anul 8. N-am mai apucat, tata s-a îmbolnăvit şi ne-am întors în ţară”.

Şcoală superioară în Vest

La Bucureşti, a intrat sub aripa protectoare a lui Dan Totan. Care-l pregăteşte şi astăzi. Şi care bagă mâna-n foc că elevul său va excela. Se-nţeleg de minune cei doi. Totan îl muştruluieşte ca un tată. Ştefan primeşte observaţiile zâmbind oleacă şmecher. „Şi aruncă chestia aia pe care o rumegi din gură!” (n.r. – guma, adică), „Da’ n-am unde s-o arunc”, „De păr, de coadă, să ţi-o lipeşti”. Râsete. Trecând la lucruri mai serioase, e bine de ştiut că şi-n Italia, şi-n România, Ştefan a susţinut numeroase recitaluri şi concerte: cu Orchestra din La Spezia, cu Filarmonia din Galaţi, cu Orchestra „Simfonia Bucureşti”, cu Filarmonica din Râmnicu Vâlcea... Unde se vede peste câţiva ani? „Mă văd solist”. Ca Mischa Maisky, violoncelistul pe care-l admiră enorm. Profesorul detaliază: „Eu văd următoarea treabă: după terminarea liceului, o şcoală în Vest, undeva... Poate să fie Reina Sofia din Spania, poate să fie la Londra, la Paris, în Germania...”. Ştefan face completări: „Mi-ar plăcea într-o ţară latină, sunt oamenii mai calzi. Dar ar mai fi Juilliard-ul, diploma de-acolo e recunoscută în toată lumea...”


Îi place Bach

Lucrurile sunt clare. Ştefan nu va rămâne aici, pentru că „la nivelul la care este, ar putea să facă orice, oriunde. Cu ce ştie, nu există loc în care să nu poată merge”. Vi se par vorbe mari? Nu sunt. Dan Totan e sigur că are un elev excepţional. Dar asta nu înseamnă că lui Ştefan îi va fi uşor s-ajungă solist: „Drumurile sunt foarte dificile. Trebuie să ai un profesor care să te promoveze. Sau o nevastă bogată...”, zice, pe ton de glumă, profesorul de violoncel. „Nu, nu râdeţi, ca să fii solist, nu trebuie să ai grija zilei de mâine. Că un solist trebuie să studieze 6-7 ore pe zi ca să fie la un anumit nivel. Iar dacă nu ai niciun fel de susţinere, eşti obligat să te angajezi într-o orchestră sau într-o şcoală undeva, unde ţi se ia din timp, nu mai poţi fii la o ţinută extraordinară. Ştiţi ce se întâmplă? Totul ţine de nişte împrejurări favorabile. Dacă are norocul să fie auzit de un profesor excepţional, care să-l promoveze, atunci e om făcut. Aproape 50% e rezolvată treaba. Că restul, 70%, ţine de el”, râde Totan şi-şi fixează elevul. Înadins, nu i-au ieşit procentele la socoteală. Să-l facă să-nţeleagă pe Ştefan că e multă muncă la mijloc. Ştefan care, „fără să afle dom’ profesor”, s-a apucat să studieze singur Suita a V-a pentru violoncel solo a lui Bach, compozitorul său favorit...


„Asul violoncelului, la doar 17 ani"
text de Florentina Ţone

fotografii de Lucian Muntean
publicat în Adevărul

3 ianuarie 2008


sâmbătă, 21 august 2010

Cum se vede viaţa de la înălţimea clanţei

Lumea le zice pitici, dar ei preferă denumirea „oameni mici”. Îţi dai seama repede de asta, dacă-l asculţi pe Coco, adică pe Ion Paliu, când povesteşte despre încercările sale din tinereţe de a-şi găsi o soaţă: "Greu nu mi-a fost mie să găsesc fete mici, că mama, dacă era negustoreasă la piaţă, le acosta repede pe cele mici şi le zicea: «Uite, mamă, am şi eu un băiat mic», iar eu mă vedeam cu ele". E limpede. Pentru ei, lumea se împarte în două: cei mici şi cei mari. Iar cei mari sunt întotdeauna nişte uriaşi, în comparaţie cu ei: "Fratele lu' tata avea 2 metri, era un fel de Gogea Mitu. Ştiţi că era şi o poveste cu Gogea Mitu, nu? Când veneau ţăranii la Gara de Est, Gogea le punea bagajele direct pe autobuz. Noi unde să le punem? Le punem pe roată..." Coco râde zgomotos şi râd odată cu el şi ceilalţi doi membri ai familiei Paliu, şi ei tot oameni mici: Anca, soţia, şi Edi, puştiul de aproape 15 ani.

Pe Calea Dorobanţilor, la numărul 37, un zid înalt de culoare albă ascunde o căsuţă de pitici. O terasă cochetă, cu canapele din lemn şi ghivece cu flori, şi, de pe terasă, o uşă către odaia împărţită de familia Paliu şi de pisica Shakira. Nu ştii unde să-ţi arunci privirea mai întâi: niciun colţ al camerei nu e gol, dar prin toate respiră un sentiment plăcut de „acasă”. Dulapuri pe toată lungimea odăii, o măsuţă, un fotoliu, un pat pitic, dar foarte lat, o orgă, un televizor, nişte scaune. Pe pereţi, diverse tablouaşe şi portrete de-ale lui Edi, pe rafturi, suveniruri de prin Anglia şi colecţia de pantofi în miniatură a lui Coco. E aglomeraţie, dar ei n-o simt. Pentru cei trei oameni mici, odaia e chiar măricică. Reuşesc să convieţuiască aici, fără să se calce pe picioare. Şi chiar de s-ar călca, au nişte picioruşe... Anca poartă 31 la picior, iar Coco, 35. Doar Edi i-a depăşit pe părinţi: poartă 37, ca un individ de înălţime normală. Şi mâinile adolescentului sunt foarte lungi, drept pentru care Coco îi face reclamă: "Scrieţi acolo că e Edi e piticul cu cele mai lungi braţe din lume!".

Cum o fi să schimbi becul cu scara?

Ne-am obişnuit să-i vedem rar: pe la circ, pe la teatru, într-o reclamă la TV. Aproape că nici nu conştientizăm că trăiesc lângă noi şi printre noi. Că au şi ei copii, că fac piaţa sau că ies duminica, la film. Că nu sunt personaje sau actori decât vreo 2 ore, după care au şi ei o viaţă. Una în care trebuie să se adapteze la mediu, dar să şi adapteze mediul la "înălţimea" lor. Paturi mici, mese joase, dulapuri mai puţin impunătoare. Anca Paliu recunoaşte franc: are în bucătărie un aragaz de dimensiuni normale, dar "folosesc şi eu doar ochiurile din faţă când gătesc, ca să pot să iau spuma sau mai ştiu eu ce". Chestiuni normale le dau bătăi de cap: "Eu zic că ar fi bine să existe un club, o asociaţie a oamenilor mici. Pentru că suntem o categorie... nu suntem chiar rău ca alţii... dar avem şi noi nevoile noastre. Vrei să schimbi un bec, de pildă. Nu poţi!", sare şi Coco. "Păi, şi cum îl schimbi, până la urmă?", insist. "Greu! Mai vine fina, mai vine finu', mai vine neamu'. Şi dacă nu vine, cu scara! Dac-ar fi un club, ne-am mai ajuta şi noi între noi. Plus o petrecere, o chestie, o bucurie".

Punea rufele pe sârmă, cu scaunul

Coco şi Anca s-au căsătorit în '91. Te privesc zâmbitori, în costume de-un alb imaculat, din poza de la nuntă. Te uiţi şi tu la ei, cum stau cuminţi, pe pat, în faţa ta. Aproape că nu s-au schimbat, deşi Coco face 51 de ani în martie, Anca are 43, iar copilul familiei, Edi, e deja adolescent. "Naşa surorii mele m-a anunţat că ştie o fată mică şi să vin să o văd. Şi-am luat două buchete de flori, pentru ea şi pentru naşa, şi m-am dus", rememorează Coco detaliile primei întâlniri. Anca nu mai ştie ce flori a primit, dar ştie altceva: că erau mari, foarte mari. "Crizanteme, cred..." Nu prea-ţi vine să-i întrebi cum de sunt ei, aşa, mai mici decât ceilalţi, dar când pui întrebarea constaţi că niciunul n-o consideră supărătoare. Statura lui Coco e moştenire de familie: "Pe tăticu' cică l-ar fi călcat un cal când era mic, pe la 6-7 ani, nu l-au dus la doctor şi i s-ar fi oprit glanda tiroidă". Fraţi, surori, mai are? "O soră, Tanţa, care e mică, şi-un frate, Ilie, care e mare". În familia Ancăi, pe de altă parte, n-a fost nimeni mic până la ea. "Tot neamul e de 1.90. Şi eu m-am născut normal şi-am crescut normal până la 9 luni, după care nu mi-a mai funcţionat glanda hipofiză. A umblat mama cu mine la Parhon, am făcut 10 ani injecţii". Zice că are o viaţă frumoasă acum, dar în copilărie numai gânduri frumoase n-avea: "Îmi părea tare rău când eram copil. Vedeam fete, băieţi de seama mea, toţi înalţi, frumoşi. Pe mine aproape că nu mă băga nimeni în seamă. Umblam cu fete mai mici ca mine de vârstă, dar care erau pe înălţimea mea... Iar pe-acasă, făceam şi eu ce puteam, unde ajungeam, că în casă şi în curte toate erau pe măsura celorlalţi, nu pe măsura mea. Puneam rufele pe sârmă cu scaunul..."

"Aşa repede te-ai terminat?"

Nu-ţi trece prin cap că, la cei 1 metru şi 28 de centimetri ai săi, Coco are carnet de şofer şi maşină. Ei bine, are. "Dacia 1300, Berlină", rârâie micul şofer şi te priveşte în ochi, să vadă ce impresie ţi-a făcut treaba asta. "Cu adaptare, bineînţeles: am scaunul ridicat şi pedale duble, adică încă un rând de pedale prinse cu şuruburi". Şi soţia? Anca râde-ncetişor. De-afară, ei nu i se văd decât ochii: "Scaunul meu nu are modificări, dar văd în faţă. Văd unde mă duce". Coco nu se abţine să nu-ţi povestească cum e cu Poliţia: "Dacă mă opreşte agentul de circulaţie, de la 50 de metri nu-şi dă seama. Abia când deschid uşa, mă vede şi zice: «Aşa repede te-ai terminat?»".
În timp, familia Paliu a dezvoltat imunitate la bancuri. Şi la priviri iscoditoare, şi la replici răutăcioase. "Englezii nu sunt aşa de curioşi ca ai noştri. Sunt, în schimb, foarte apropiaţi, foarte săritori. Tot timpul îi auzi: «Can I help you?» Nu genul care să se uite după tine pe stradă", completează Coco. Şi ştie ce spune, de vreme ce a fost de două ori în Anglia, de sărbători, ca să interpreteze rolul unui pitic în piesa "Albă ca Zăpada". Prima dată a fost în 2003 şi-a avut spectacole în Richmond, iar acum, în decembrie 2006, a luat-o şi pe soţie: "Spectacolele au avut loc în Ipswich, eu am fost piticul Lazy, iar Anca a fost Shabby".

Coco “încalţă” Circul de prin anii '80

În viaţa de zi cu zi, Coco e cizmar. A lucrat şi pe la Cooperativa Arta Încălţămintei, a avut şi prăvălie, a făcut şi face încălţări pentru artiştii de la Circul Bucureşti încă din anii '80. A avut mulţi muşterii pe parcursul timpului. Îi aminteşte doar pe Gil Dobrică sau pe Romica Puceanu. Acum, Coco şi soţia fac încălţăminte pentru persoane cu dizabilităţi, în atelierul firmei Rosal Ortopedic: "Eu fac modelele şi croiesc, soţia coase feţele", "Şi eu le zic dac-a ieşit totul bine!", sare şi Edi, ca să completeze formaţia. De altfel, de Edi se leagă toate speranţele familiei. Puştiul are voce şi-a început deja să cânte în spectacole, cu numele de scenă "Edi Talent".


"Cum se vede viaţa de la înălţimea clanţei"
text de Florentina Stoian
fotografii de Laura Dobre
publicat in Adevărul
4 februarie 2007